Month: March, 2010
Who the fuck is Peter
March 31, 2010
Așa cum vă povesteam mai devreme, Peter este prima ființă (se poate spune și umană) care ne-a ieșit în cale, în ziua noaptea în care am ajuns la cabană. Stătea intr-o beznă totală, căci nu se mai aștepta să apărem. Doar radioul zdrăngănea ceva, și asta-i era de-ajuns. Odată cu venirea noastră însă,lucrurile s-au schimbat. După ce am făcut cunoștință, Peter a zbughit-o să pună cureaua la generator, iar in câteva minute, s-a produs minunea: becul de deasupra mesei a început să pâlpâie. În bucătărie era cald, aveam lumină, ceaiul era gata… Ce ne-am mai fi putut dori?
Doar odihnă, pentru că ne propusesem să fim pe munte la prima oră, să ne apucăm de fotografiat.
Zis și făcut, cu o mică corecție. O gustărică mică, și un jagermeister, că e bun la digestie. Hai poate două. Aşa cum bănuiţi probabil, gustarea s-a transformat intr-un veritabil festin, iar prietenia noastră cu domnul Petrică (botezat Peter pe la al cincilea rând de jagermeister) s-a consolidat, de parcă ne știam din anii 80, de când personajul nostru era miner în Valea Jiului. Miner pentru o scurtă perioadă, Peter destăinuindu-se pe la paharul numărul șapte cum a fost concediat de la mină după doar un an de activitate. Din când în când, se retrăgea in cabana vecină, unde urma să dormim, să mai pună câte un lemn pe foc. Iar după ce licorile ne-au biruit, am luat strategic, împreună cu Sabin, puținul rest de băutura in dormitor, de frică sa nu continue Peter petrecerea singur.
Acolo însă, altă surpriză: soba descrisă pe site-ul cabanei, și căldura confirmată telefonic de proprietar lipseau cu desăvârșire. Exista doar un godin care nu reușea nici măcar să dezmorțească geamurile, și care trebuia alimentat din 20 in 20 de minute cu lemne, lucru pe care evident nu avea cine să-l facă, deși Peter al nostru se jurase pe toți sfinții ca va face căldură. Așadar ne-am îmbrăcat cu hainele groase (eu am găsit și o cagulă la cineva, dar nu mai țin minte la cine). O ultimă dușcă, câteva poze, ca să ne împrospătam memoria a doua zi, și somn. Aerul era atât de rece, încât abia putea fi respirat. Rachiul însă, și-a făcut datoria, și în câteva minute toată lumea sforăia.
A doua zi, am descoperit un termometru în cameră. Arăta 4 grade, adică mai frig decât intr-un frigider. Nimeni nu răcise, așa că nu am considerat asta o problemă.
Ratasem evident răsăritul, dar supărarea ne-a trecut repede când am văzut că Peter ne așteaptă cu micul dejun pregătit și cafea caldă.
Ba chiar jură din nou, pe aceiași sfinți probabil, că nu a închis un ochi și a băgat lemne pe foc toată noaptea. Mai rar așa om, mi-am zis. Și nu am greșit cu nimic. Peter a fost activ primele doua zile, după care a intrat intr-un fel de beție din care nu și-a mai revenit până in ziua plecării noastre. Sau poate nici până azi. Era zdravăn câteva ore dimineața, suficient de altfel cât sa ne facă cafeaua. Oricum, cu lemne pe foc sau fără, tot 4 grade erau în cabană, deci nu era mare pierdere.
Prima zi (a doua de fapt ) a fost atât de însorită și frumoasă încât am regretat enorm că pierdusem jumătate din ea până să ne dezmeticim. Dar, mai erau încă 3 zile…….
Bucătăria lui Peter
March 24, 2010
Peter,cum l-am botezat noi, sau nea Petre, cum i se spune la cabană sau prin Valea Jiului, ne aștepta în fiecare dimineață cu cafeaua făcută. Și nici noi nu-i înșelam așteptările, și după fiecare masă îl cinsteam cu câte un rachiu-două din sticloanțele cărate cu multă trudă de la mașină. Că deh, așa-i la munte. Licorile sunt împărțite frățește cu o seară înainte, pentru ca fiecare să care greutăți egale. Ghinionul meu a fost că am mai avut și vreo 10 kile de echipament foto, care de asemenea nu era de lăsat la poalele muntelui. Și cum era de așteptat, după vreun sfert de drum, a trebuit să mă declar învins de greutatea teribilă. Noroc de Ronți, care, ca un adevărat prieten, a făcut schimb de rucsacuri cu mine. Drumul până la cabană a fost un calvar. A durat vreo 2 ore, în care ne-a prins noaptea și am pierdut marcajul traseului. În schimb, odată ajunși cu bine, am sărbătorit cum se cuvine. Căci nu te rătăcești în fiecare noapte la -25 de grade, în Retezat, la cota 1500 m . Și pe deasupra nici nu am dat bot în bot cu vreo lighioaie. Dar despre asta, în postarea următoare….















One Comment
[...] maidanez adoptat de maică-mea. Botezat de Țuți, prietena mea. Inspirată din filmul cu același nume (Hachiko nu Țuți), care ne-a înduioșat pe [...]