De fapt, caii.

Acest articol va fi despre cum ar fi putut fi concediul meu. Concediu scurt, de altfel.

Totodată, articolul va verifica două proverbe (universal) valabile doar în România: cel enunțat în titlu, și eternul său rival : ”Nu fi trist, se putea și mai rău”.

După ce a picat planul cu Grecia, apoi Bulgaria și în ultimă fază litoralul autohton, speranțele unui concediu se diminuau vizibil de la o zi la alta. Noroc cu o ședință la Băile Herculane, la care trebuia musai să fiu prezent. Iar dacă tot urma să străbat țara de la un capăt la altul, ne-am gândit să profitam de ocazie, și să dăm o fugă în Cehia, la Brno. La o aruncătură de băț de Viena și Praga. Urma să-l vizităm pe Eugen, fratele prietenei mele. Nu se putea mai bine. (Și probabil nici mai ieftin) .

Bagajele pregătite, cererea de concediu aprobată, bucurie mare.  Plecăm. Mai verific o dată instrumentarul foto: aparat-luat, lentile-luat, monopied-luat, carduri formatate- luat, laptop în caz ca fac mai multe poze decât am carduri-luat, încărcător laptop și aparat foto luat.

Banii depuși pe card (1500 Ron), de cheltuială în Cehia, și 4 milioane cash pentru motorină și apă minerală pană ieșim din țară.

Prea frumos să fie adevărat.

După trei propuneri făcute de Google maps, neluate în seamă, am decis sa-mi fac singur traseul. Cât de prosti să fie cei de la Google să nu vadă ca există un traseu cu 75 de km mai scurt decât cea mai bună propunere a lor? Așadar mi-am făcut propriul meu traseu. Bacău,Brașov, Rucăr,  Râmnicu Vâlcea, Târgu Jiu …. Am mers pe coclauri de mi-au ieșit ochii, dar gândul la autostrada pe care urma să intru odată cu ieșirea din țară biruia orice suferință.  569 km în 10 ore. Să nu mai discutam de gropi, vaci (animalele domestice), serpentine, camioane, bicicliști și căruțe. Lista este deschisă. Numai că după Târgu Jiu, am simțit  cum motorul își pierde o considerabilă parte a hergheliei. Asta în cazul în care vă întrebați deja ce legătură are titlul articolului cu ce vă povestesc eu. Trag pe dreapta, repornesc, la fel. Motorul meu îmi amintea de Dacia pe care o aveam când eram student. Sau parca și aia era oleacă mai vioaie. Una peste alta, doar nu era acum sa las o minoră defecțiune sa-mi strice concediul. Ajungem cu bine la Băile Herculane, unde constat cu o deosebita plăcere că media vitezei nu fusese afectată de defecțiunea motorului. În România, și cu 120 cai putere, și cu 40 (cât mi-a spus mecanicul ca mai avem eu), ajungi la fel de repede . Medie de 57km/h.

Odată ajuns la ședință, mă consult cu vreo doi colegi mai pricepuți în ale motoarelor, dar nici unul nu are o explicație. După lungi dezbateri, părerea unanim acceptată a fost că ” sigur e de la vreun furtun spart” . Pornesc așadar încrezător către Timișoara duminică dimineață, traseu din nou neafectat de defecțiunea mea tehnică. Sunt cam un milion de semafoare, și probabil singurii care scoteau o medie mai buna de 45km/h erau nesimțiții care depășeau coloana oprită la semafor. La Timișoara îl vizitez pe prietenul Liviu, proprietar de service auto, care-mi dă o veste proastă: defecțiunea nu se datorează nici-unui furtun, așa cum speram eu, și e mult mai gravă. Se defectase turbina. Urmează o lungă dezbatere despre riscurile plecării din țară cu mașina avariată. Mecanicul mă încurajează, dar totodată îmi expune potențiale riscuri. Una peste alta, era nevoie de foarte mult ghinion pentru o avarie suplimentară a motorului. Au urmat consultările cu prietena, iar după alt șir de discuții, ne-am hotărât. Urma să ne întoarcem la Bacău. Trist, știu. Am sunat la Eugen și am anunțat că nu mai ajungem. Ne-am îndreptat agale, însoțiți de mica herghelie, spre est. Daciile care ne depășeau, împreună cu înjurăturile pe care le primeam când urcam câte un deal și țineam o coloană de mașini în spate făceau drumul animat, și mai omorau plictiseala. Drumul către casă e de rahat și atunci când te întorci din concediu. Darămite când te întorci dintr-o excursie in care nu ai mai fost? Ne așteptau cel puțin 12 ore de condus, așa că nu era loc de smiorcăieli.

Banii cash aproape s-au terminat, așa că după ce am alimentat am vrut să plătesc cu cardul pe care se afla mica noastră avere.  La casă, surpriză: cardul a expirat fix în acea zi, fiind valabil până în luna iulie 2010. Mă imaginam deja, într-o benzinărie din Ungaria sau Slovacia, cum mi-ar fi spus cel de la casă că nu e bun cardul. Eram din ce în ce mai convins că decizia de a mă întoarce acasă era una inspirată. După ce ne scotocim bine, reușim sa plătim cu cash motorina, și plecam mai departe.  Sunt curios ce scria la mine în horoscop în ziua de 1 august.

Între Sebeș și Alba Iulia, s-a întâmplat nenorocirea. Mașina a început să trepideze, și un nor de fum negru se vedea în spate. Am oprit urgent, am deschis capota ca și cum aș fi putut repara ceva. Mi-au trebuit minute bune să îmi revin din sperietură, pentru că sincer, am crezut că mașina urmează să ia foc.  După ce m-am mai liniștit, am făcut exact ce ar fi făcut oricine altcineva care nu se pricepe la mecanică: am pornit din nou mașina, și m-am întors spre Sebeș. Navigatorul îmi spunea ca mai sunt 4 km, iar eu mă încurajam gândindu-mă că dacă era să ia foc, s-ar fi întâmplat deja. Mașina a mai mers fix 300 m, până la un Lukoil care a apărut de nicăieri. Nu-mi aminteam să fi trecut pe lângă nici o benzinărie, așa că bucuria a fost imensă. Am parcat, iar inima a început sa-mi bată normal, din nou.

Caut apoi sprijin la colegii liberali din Alba: Sun la Nicu, telefonul închis. Sun la Magor, în speranța că mai are vreun număr de telefon de-al lui Nicu. Până să vorbesc cu Magor, îl sun și pe Răzvan. Care-mi dă numărul lui Ionuț de la Blaj, pe care-l sun și-mi dă numărul lui Cristi de la Sebeș. Care urma să plece dimineață la serviciu, la Alba Iulia, dar l-a rugat pe fratele lui să mă ajute. Asistența tehnică era ca și rezolvată.

Angajații de la Lukoil au fost foarte amabili, și m-au asigurat ca mașina este în siguranță acolo.

Ba chiar unul dintre ei s-a oferit să ne ducă cu mașina până la o pensiune în apropiere.  Am luat repede rucsacii, periuțele de dinți și 2-3 haine și am pornit spre Sebeș. Am luat de asemenea și sticla de vin pe care o duceam în Cehia. Nu avea nici un rost să ne întoarcem cu ea acasă. La pensiune lumea foarte amabilă, ne cazăm, urcăm în cameră (care arata foarte bine) și ne instalăm. Nu mă gândeam decât la ce mă așteaptă în ziua următoare: trebuia să fac rost de bani, să plătesc pensiunea, să găsesc pe cineva să mă tragă până la un service, etc. Dar, până să mă doboare grijile, am cerut un tirbușon de la bar, și am desfăcut sticla de vin, pe care am savurat-o împreună cu Țuți. Mi-am dat apoi seama că viața nu e atât de urâtă până la urmă.  Liniștea, confortul și iubita  îmi confirmau încă o dată că există momente în care trebuie să te bucuri de ceea ce ai. Lucru de care am cam uitat în ultima vreme. Iar eticheta sticlei sublinia acest aspect: Dolcetto D’Alba. Alba, fiind soiul vinului, sau  poate se referea la județul în care mă împotmolisem. Cine știe…

A doua zi dimineață, după ce am coborât în restaurant pentru micul dejun și cafea, m-a sunat Cristi să-mi spună ca fratele lui urmează să apară în 20 de minute, moment în care Țuți a constatat că-i lipsea un lucru indispensabil: placa de întins părul. Așadar, am plecat în grabă mare către stația Lukoil unde lăsasem mașina. După ce am ajuns, apare „Bau” cu un Opel portocaliu și muzica dată la maxim, pregătit să mă tragă până la service. Toată lumea era fericită, dar mai ales Țuți, care intrase în posesia prețiosului obiect.

Bucuria mea însă a ținut doar două  minute, până când mi-am dat seama că-mi lipsește cârligul de tractare. Deh, la mașina second hand se întâmplă. I-am întrebat pe cei trei posesori de Dacii din benzinărie dacă nu au un cârlig de Opel la ei, iar după cele trei răspunsuri negative pe care le anticipam, am renunțat la ideea cu tractarea.

După care mi-a venit o altă idee genială la propunerea prietenului venit în ajutor: poate și-a revenit mașina. Am turnat 1 l de ulei în motor, am pornit și minune: ziceai că-i nouă. După încă 300 metri am retrăit clipele de spaimă, în care biata mașină a făcut ca toți dracii, după care și-a dat duhul, de tot de data asta, pe marginea șoselei.

Țuți a rămas la pensiune, iar eu am plecat în oraș, să discut cu cei de la service, care mă așteptau. Între timp am scos și banii trimiși de Claudiu, iar lucrurile păreau să se așeze pe făgașul normal încă o dată. Mecanicii erau optimiști după ce le-am descris simptomele mașinii și au trimis o platformă să o ia. Era deja ora 13, eu eram din nou la mașină, așteptam platforma, și simțeam că mă topesc. Într-un târziu apare și Silviu, o remorcăm și plecăm. Ajunși acolo, verdictul mă lovește în moalele capului: operația reușită, pacientul mort. Turbina stricată, încă niște drăcovenii din motor cărora nu le rețin numele tot stricate. Ba chiar mă întreabă dacă să-mi comande turbină, la doar 5200 RON. Refuz politicos, și încep negocierea pentru transportul cadavrului la Bacău. 1000 RON a costat și asta, fiind singura operațiune pe care mi-o permiteam. Un singur lucru a ieșit așa cum am plănuit acasă: acela că nu o să ne întoarcem cu bani la noi.

La 1 noaptea, Silviu ne-a lăsat în fața blocului, acasă, la Bacău.

Am urcat sus, cu bagajele aproape nedesfăcute, și ghiciți ce am constatat când am intrat in apartament:

Parcă tot acasă e mai bine!!!