Peter,cum l-am botezat noi, sau nea Petre, cum i se spune la cabană sau prin Valea Jiului, ne aștepta în fiecare dimineață cu cafeaua făcută. Și nici noi nu-i înșelam așteptările, și după fiecare masă îl cinsteam cu câte un rachiu-două din sticloanțele cărate cu multă trudă de la mașină. Că deh, așa-i la munte. Licorile sunt împărțite frățește cu o seară înainte, pentru ca fiecare să care greutăți egale. Ghinionul meu a fost că am mai avut și vreo 10 kile de echipament foto, care de asemenea nu era de lăsat la poalele muntelui. Și cum era de așteptat, după vreun sfert de drum, a trebuit să mă declar învins de greutatea teribilă. Noroc de Ronți, care, ca un adevărat prieten, a făcut schimb de rucsacuri cu mine.  Drumul până la cabană a fost un calvar. A durat vreo 2 ore, în care ne-a prins noaptea și am pierdut marcajul traseului. În schimb, odată ajunși cu bine, am sărbătorit cum se cuvine. Căci nu te rătăcești în fiecare noapte la -25 de grade, în Retezat, la cota 1500 m . Și pe deasupra nici nu am dat bot în bot cu vreo  lighioaie. Dar despre asta, în postarea următoare….